Oprirea pactelor asupra unei moşteniri viitoare

Nu se face distincţie asupra:
– caracterului oneros sau gratuit al actului;
– caracterului unilateral sau bilateral al actului;
– obiectului actelor juridice;
– poziţiei de parte în actul juridic astfel încheiat sau de terţ în respectivul raport juridic a celui despre a cărei moştenire este vorba;
– existenţei sau inexistenţei acordului celui despre a cărei moştenire este vorba.

În această categorie vor intra acte de tipul:
– Declaraţii de acceptare ori de renunţare la moştenire;
– Acte de înstrăinare a moştenirii;
– Acte de înstrăinare a anumitor drepturi sau bunuri ce vor fi dobândite prin moştenire;
– Promisiuni de înstrăinare a moştenirii, a anumitor drepturi sau bunuri ce vor fi dobândite prin moştenire;
– Constituiri de drepturi reale sau promisiuni de a constitui anumite drepturi reale asupra unor bunuri ce vor fi dobândite prin moştenire

Condiţii:

1. Să existe un act juridic referitor la o moştenire, indiferent dacă este vorba despre un act unilateral (declaraţie de acceptare sau renunţare la moştenire) sau bilateral (contract, convenţie, tranzacţie, acord). Per a contrario, dacă pactul nu conţine drepturi succesorale, atunci acesta va fi valabil chiar dacă realizarea obligaţiei depinde de viaţa unei persoane. A se vedea în acest sens prevederile art. 1.016 NCC privind întoarcerea pe cale convenţională a bunurilor donate.

2. Actul juridic să aibă ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri sau asupra unor bunuri individual determinate ce fac parte din patrimoniul unei persoane şi care putea transmite ori dobândi cu ocazia decesului acelei persoane, prin moştenire de la aceasta. Nu este relevantă transmiterea unui bun ca şi bun viitor, nu din această calificare rezultă interdicţia. De esenţa interdicţiei este faptul că actul juridic are ca obiect un drept eventual, despre care nu se ştie când şi dacă se va naşte şi va deveni actual.

3. Moştenirea să nu fie deschisă încă. Data deschiderii moştenirii se stabileşte conform Certificatului de deces ori a hotărârii definitive de declarare a morţii. Moştenirea unei persoane dispărute nu va putea fi considerată deschisă deoarece până la data pronunţării unei hotărâri declarative de moarte, persoana dispărută este considerată a fi în viaţă. Această condiţie îşi va arăta importanţa numai în situaţia în care data decesului unei persoane a fost rectificată şi fixată la o dată ulterioară celei existente iniţial în actul de deces. Aprecierea valabilităţii unor acte juridice încheiate în intervalul dintre cele două date este o sarcină deosebit de dificilă. Ele vor fi considerate nule absolut dacă avem în vedere că data reală a deschiderii moştenirii este cea de-a doua, dar este de asemenea posibil să fie considerate pe deplin valabile dacă avem în vedere buna credinţă, voinţa internă a părţilor precum şi îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii cerute de lege, la momentul încheierii lor.

4. Pactul să nu fie permis in mod excepţional prin lege.

Excepţii:

A. Partajul de ascendent – 1160 – 1163 NCC – Este o operaţiune juridică ce poate îmbrăca două forme: donaţia sau testamentul. În cazul testamentului, ale cărui efecte se vor produce la data deschiderii moştenirii, nu se pune problema aprecierii ca pact asupra unei moşteniri nedeschise încă. În ceea ce priveşte donaţia, având în vedere încheierea acesteia în timpul vieţii autorului şi faptul că ea cuprinde împărţirea bunurilor acestuia între descendenţii săi, calificarea drept pact asupra unei moşteniri nedeschise pare a fi destul de aproape de adevăr. Fiind însă, reglementat strict de lege şi având efecte practice de o mare însemnătate, partajul de ascendent trebuie privit ca o instituţie de sine stătătoare.

B. Clauze de intoarcere a bunurilor in patrimoniul donatorului în caz de predeces al donatarului şi, eventual, a moştenitorilor acestuia. Analizând această prevedere legală, ea poate fi calificată mai degrabă ca o condiţie rezolutorie decât ca o clauză referitoare la o moştenire nedeschisă încă, ceea ce înseamnă că ea va fi permisă oricum, indiferent de statutul juridic aplicabil.

C. Clauza cuprinsă in contractului de societate civilă prin care se stipulează faptul că, în cazul decesului unui asociat, societatea să continue de drept cu moştenitorii – întemeiată legal pe prevederile art. 1.939 NCC– este o prevedere pe deplin valabilă care, indiferent de calificarea şi încadrarea juridică ce i se va da, va produce efectele juridice scontate şi nu va fi pusă sub incidenţa prevederilor art. 956 NCC.

D. Clauza de preciput – reglementată de art. 333 NCC – şi care reprezintă un avantaj matrimonial pe care soţii şi-l pot acorda prin convenţia matrimonială, dar cu referire la momentul morţii unuia dintre el. Având în vedere conţinutul acestei clauze respectiv faptul că soţii pot conveni ca, la momentul decesului unuia dintre ei soţul supravieţuitor să preia, fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe din bunurile comune.

E. Consimţămantul dat de descendenţii, ascendenţi privilegiaţi şi soţul supravieţuitor al unei persoane, în aplicarea prevederilor art. 1.091 alin. (4) NCC, şi având drept scop înlăturarea prezumţiei că reprezintă donaţii toate acele acte de înstrăinare cu titlu oneros, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului, abitaţiei sau în schimbul întreţinerii ori rentei viagere şi are ca beneficiar pe soţ, descendenţi sau ascendenţii privilegiaţi. În realitate respectivul consimţămant nu are nicio legătură cu moştenirea nedeschisă încă, el reprezentând de fapt un acord, o confirmare a faptului că actul juridic încheiat în timpul vieţii de către viitorul autor al moştenirii şi unul dintre posibilii săi moştenitori rezervatari este în mod real un act cu titlu oneros. Scopul încheierii unui astfel de act este înlăturarea unei prezumţii relative, instituite de lege pentru a apăra drepturile rezervatarilor de efectele eventualelor acte simulate sub aspectul unor acte cu titlu oneros şi care ascund în realitate acte cu titlu gratuit, care cad sub incidenţa reducţiunii sau al raportului.

F. Substituţia fideicomisară – reglementată de art. 993-1.000 NCC – precum şi liberalitatea reziduală – reglementată de art. 1.000-1,005 NCC.

În cazul substituţiilor fideicomisare dispunătorul face o liberalitate în favoarea unei persoane (instituit) cu obligaţia acestuia din urmă de a administra bunurile ce constituie obiectul liberalităţilor iar la decesul său să le transmită subsitituitului desemnat de dispunător.

În cazul liberalităţilor reziduale, dispunătorul stipulează ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului substituitului, din liberalităţile făcute în favoarea acestuia din urmă.

Sancţiunea aplicabilă:

Nulitatea absolută a pactului, actul juridic respectiv fiind considerat a nu fi fost niciodată încheiat cu toate consecinţele care decurg din aceasta. Nulitatea poate fi invocată de orice persoană care dovedeşte un interes. Fiind vorba de o nulitate absolută, el nu va fi susceptibil de confirmare ci numai de refacere, după deschiderea moştenirii, în condiţiile prevăzute de lege. (1259 NCC), efectele actului astfel refăcut se vor produce numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).