Domiciliul și reședința

Domiciliul nefiind numai un atribut de individualizare a persoanei, ci şi un drept personal nepatrimonial [art. 86 alin. (1) C. civ., el se bucură de caracterele acestor drepturi: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate. Deosebit de acestea domiciliul prezintă şi unele caractere specifice, astfel:

1.  stabilitatea care caracterizează îndeosebi domiciliul de drept comun şi domiciliul legal. Legea subliniază acest caracter prin expresia „locuinţă statornică”; aceasta este deosebită de reşedinţa persoanei fizice. Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic) de un anumit punct din spaţiu, din teritoriu.
2. unicitatea domiciliului presupune că o persoană la un moment dat are un singur domiciliu (de drept comun sau legal). Aceasta înseamnă că dacă o persoană are mai multe locuinţe statornice, numai una va avea valoarea juridică a domiciliului, şi anume cea principală. În doctrină, s-a mai învederat că acest caracter nu exclude coexistenţa domiciliului de drept comun cu cel convenţional; de asemenea, nu exclude schimbarea domiciliului.
3. obligativitatea domiciliului decurge în mod firesc din aceea că domiciliul este, după cum am arătat, un mijloc de individualizare în spaţiu a individului. Această individualizare printr-o localizare geografică constituie un imperativ atât de important încât interesează întreaga societate. Orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Deci, din punct de vedere legal, chiar şi persoanele care nu au efectiv o locuinţă statornică şi principală  au un domiciliu care trebuie considerat a fi, după caz, ultimul domiciliu, domiciliul părinţilor ori domiciliul de origine (locul naşterii).

Felurile domiciliului:

• După modul de determinare, domiciliul este de trei feluri:
• • domiciliu de drept comun (voluntar);
  • domiciliu legal;
  • domiciliu convenţional (denumit şi „ales”)
• În raport de teritoriul pe care se află, domiciliul se împarte în: domiciliu în ţară şi domiciliu în străinătate.
• Apoi, în funcţie de succesiunea lor, se poate distinge între domiciliu de origine (de naştere), fostul domiciliu şi actualul domiciliu.
• În raport cu situaţia soţilor, se poate deosebi între domiciliul conjugal comun (regula) şi domicilii separate.

Domiciliul voluntar este domiciliul pe care persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu şi-l alege în mod liber, stabilindu-şi locuinţa principală în orice localitate din ţară, cu respectarea legii; altfel spus, este vorba despre domiciliul liber ales de o persoană.

Art. 86 alin. (1) C. civ. dispune că cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească ori să-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Cetăţenii români (potrivit art. 26 alin. 2), nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi/sau o singură reşedinţă. În cazul în care aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele.

Domiciliul comun al soţilor este tot un domiciliu de drept comun pentru că el este ales de către ambii soţi; Domiciliul conjugal nu este o obligaţie absolută admiţându-se ca, pentru motive, cum ar fi exercitarea profesiei, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, soţii să aibă domicilii separate 

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 instituie o procedură administrativă pentru schimbarea domiciliului. Astfel, legea statuează că persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca în termen de 15 zile de la data mutării la noua adresă, să se prezinte la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate. Încă o dată trebuie să subliniem că principiul care operează în materia schimbării domiciliului este libertatea de alegere a persoanei interesate, ea nefiind ţinută să motiveze în vreun fel această schimbare.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei este reglementată în noul Cod civil în art. 91 care, la alin. (1), stabileşte că aceasta se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. În acest sens, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 prevede: „Actul de identitate este documentul care se eliberează cetăţeanului român şi care face dovada identităţii, a domiciliului şi, după caz, a reşedinţei titularului acestuia. Acest document se eliberează începând cu vârsta de 14 ani”. Prin act de identitate se înţelege, în general, cartea de identitate. Tot cu cartea de identitate se poate face şi dovada cetăţeniei române.

Legea dă din oficiu un domiciliu unei anumite categorii de persoane. Aşadar, domiciliul legal este acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. El are următoarele caractere: a) este stabilit de lege; b) are semnificaţia unei măsuri de ocrotire pentru anumite persoane; c) coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei care exercită ocrotirea, iar în alte cazuri, cu sediul persoanei juridice căreia îi este încredinţat sau plasat copilul. -Trebuie să observăm că uneori domiciliul legal este fixat la altă persoană pe motivul legăturii care îi uneşte. Domiciliul legal beneficiază de o amplă reglementare în noul Cod civil. Astfel, au domiciliu legal:

1. minorul care are domiciliul legal la părinţii săi ori, după caz, la părintele la care locuieşte statornic, la părintele care-l ocroteşte sau la bunici, la alte rude ori persoane de încredere. Articolul 92 C. civ. [art. 14 din Decretul nr. 31/1954] stabileşte: „(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic. (2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic”. -Alineatul (3) al art. 92 C. civ. dispune că: „Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire”, iar alin. (4) precizează că domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal [art. 14 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].

Articolul 93 din acelaşi Cod instituie cazurile speciale de stabilire a domiciliului: „Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituţia, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament”.

Schimbarea domiciliului legal

În acest caz, aceasta se realizează, de regulă, odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice sau juridice care are în ocrotire persoana respectivă. Dar schimbarea acestui domiciliu mai poate interveni prin reîncredinţarea minorului stabilită pe cale judecătorească sau în cazul în care măsura de ocrotire este înlocuită cu alta sau aceasta încetează.

Prin domiciliul convenţional sau ales vom înţelege domiciliul (adresa) stabilit, în condiţiile legii, prin acordul de voinţă al părţilor unui act juridic civil în vederea producerii unor efecte juridice în acel loc sau pentru soluţionarea unui litigiu şi comunicarea actelor de procedură. El este un domiciliu limitat deoarece pentru celelalte acte ale vieţii civile fiecare parte îşi păstrează domiciliul propriu-zis. 

A se vedea, în acest sens, art. 97 C. civ. care dispune că părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acest act; alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris. În realitate, nu suntem în prezenţa unui domiciliu real, nefiind o locuinţă a părţii, dar nici a unui domiciliu fictiv; domiciliul convenţional este un artificiu juridic reglementat de lege. Cine alege domiciliul într-un anumit loc, nu-şi schimbă domiciliul. 

Noul Cod civil stabileşte şi un domiciliu profesional în următorii termeni: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc” (art. 96)

Reședința

Reşedinţa persoanei fizice este o locuinţă vremelnică, ocazională sau temporară. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 în art. 29 defineşte reşedinţa ca fiind adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. În termenii noului Cod civil reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară (art. 88). 

Atunci când o persoană în cursul unui an locuieşte în mai multe locuri, fiecare dintre ele constituie, pentru ea, o reşedinţă în timp ce îşi are domiciliul unic într-o locuinţă principală şi statornică. Mai mult, credem că o persoană poate să aibă o reşedinţă principală şi una sau mai multe reşedinţe secundare, dar numai una dintre ele va fi menţionată în cartea de identitate. Numai sub acest aspect ea are un caracter de unicitate. Caracterele reşedinţei sunt : unicitatea, caracterul temporar şi caracterul vremelnic. 

Uneori reşedinţa suplineşte domiciliul atunci când acesta este necunoscut; de cele mai multe ori ea este ataşată domiciliului cu titlu subsidiar (cu o valoare de înlocuire). Alteori, reşedinţa are efectele echivalente celor ale domiciliului; de pildă, în cazul căsătoriei care poate fi celebrată în locul în care soţii îşi au domiciliul sau acela în care ei îşi au reşedinţa. Actualmente, fără a detrona domiciliul, reşedinţa tinde să aibă o importanţă mărită deoarece este o noţiune mai simplă, mai concretă şi corespunde mai bine dinamicii vieţii cotidiene. 

Articolul 12 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice stabileşte: „Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa”.

Dovada reşedinţei se face prin menţiunea înscrisă în cartea de identitate; în concret, prin eticheta autocolantă aplicată pe verso-ul cărţii de identitate. Dar ca şi în cazul domiciliului, dovada reşedinţei va putea fi făcută şi cu alte mijloace de probă.