English
Română
Tranzacția – Caractere şi cadru legal
Astfel, tranzacţia presupune trei elemente:
- existenţa unui drept litigios sau îndoielnic;
- intenţia părţilor de a pune capăt unui litigiu sau de a-l preveni;
- existenţa unor concesii reciproce.
Tranzacţia prezintă asemănări cu achiesarea (recunoaşterea necondiţionată a unor pretenţii formulate în justiţie). Deosebirea dintre cele două instituţii juridice constă în aceea că tranzacţia presupune recunoaşterea şi, totodată, renunţarea reciprocă „a drepturilor paralele formulate de părţi” (ea punând capăt contestaţiei acestor drepturi).
În sens larg, tranzacţia este de două feluri: convenţională (când se încheie prin voinţa părţilor, fără intervenţia instanţei) şi judiciară (când se încheie în faţa instanţei de judecată).
Contractul de tranzacţie se individualizează prin caracterele sale juridice, evidenţiate în continuare, astfel:
Tranzacţia este un contract consensual, deoarece pentru încheierea sa valabilă este necesar şi suficient simplul acord de voinţă al părţilor. Precizăm că cerinţa art. 2272 Noul Cod Civil, potrivit căreia tranzacţia trebuie să fie constatată în scris, are numai semnificaţie ad probationem.
Tranzacţia este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece ambele părţi contractante îşi asumă obligaţii, fiecare dintre ele fiind ţinută la executarea unei prestaţii în schimbul renunţărilor sau promisiunilor celeilalte părţi. Este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea sa, în toate cazurile, părţile contractante urmăresc un avantaj de natură patrimonială.
Tranzacţia este un contract comutativ, deoarece ambele părţi contractante îşi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor încă de la momentul încheierii contractului.
Tranzacţia este, de regulă, un contract încheiat intuitu personae, calităţile persoanei cu care se contractează având un rol determinant în perfectarea contractului si este indivizibilă (în ceea ce priveşte obiectul său). Astfel, în lipsa unei stipulaţii contrare, ea nu poate fi desfiinţată în parte (art. 2269 Noul Cod Civil).
Formarea contractului de tranzacţie
În principiu, tranzacţia trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate ca şi celelalte contracte, în caz contrar, contractul se sancţionează cu nulitatea (care are drept efect desfiinţarea sa, fiind „considerat că nu a existat niciodată încheiat” -art. 1254 alin. 1 Cod Civil). Pentru valabilitatea tranzacţiei, părţile trebuie să aibă deplină capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului.
Când tranzacţia este încheiată prin mandatar, acesta are nevoie de procură specială.
Obiectul tranzacţiei trebuie să se afle în circuitul civil, bunurile scoase din circuitul civil (inalienabile) nu pot face obiectul unei tranzacţii (de exemplu, pensia alimentară a unei persoane, dreptul la viaţă etc.).
Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau speciale, fie că intenţia lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacţiei (art. 2270 alin. 2 Cod Civil).
Pentru stingerea unui litigiu, prin tranzacţie, părţile pot să promită anumite prestaţii noi (a face, a nu face sau a da) în schimbul renunţării de cealaltă parte la pretenţiile sale (de exemplu, se recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat contra unei sume de bani).
În acest context, amintim că drepturile reale imobiliare se dobândesc atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară (art. 885 alin. 1 Noul Cod Civil).
